Compozitor, muzicolog, scriitor, ziarist, Doru Popovici este o personalitate de factură enciclopedică, unul dintre spiritele tot mai rare astăzi. Nu exagerez deloc afirmând că prin capacitatea sa de cuprindere a mai multor domenii și mai ales prin felul în care le ilustrează, amintește de oamenii Renașterii. Ca și în cazul acestora, devine imposibil să spui care dintre domeniile abordate are prioritate, în care dintre ele valoarea atinge cote superlative. Contribuția sa muzicologică este la fel de importantă ca opera muzicală; talentul de scriitor nu este mai prejos decât cel al muzicianului, spiritul critic se împletește, cum rar se întâmplă, cu o cuceritoare naturalețe a exprimării ideilor și atitudinilor, capacitatea analitică se exprimă în formulări memorabile. Nici o urmă de prețiozitate nu împiedică, în scrisul său dar și în vorbire, claritatea enunțului. În plus, omul farmecă prin darul său de causeur.

Privind retrospectiv creația lui Doru Popovici (n. la Reșița, în 17 februarie 1932), fără îndoială unul dintre marii compozitori contemporani, trebuie constatat de îndată un fapt cât se poate de semnificativ, raportabil la un context mai general în muzica secolului al XX-lea. Dacă în tinerețe compozitorul putea fi înscris în curentele estetice avangardiste, fiind un promotor al dodecafonismului autohton, treptat s-a orientat spre tradițiile muzicii bizantine și ale folclorului românesc, tratate într-un spirit care trimite mai degrabă la un orizont artistic de tip clasic. Din punctul de vedere al mijloacelor de expresie, nu este nici o contradicție, dacă observăm că în prima fază Doru Popovici realiza de fapt o „sinteză serial-bizantină", care nu era străină de influențe expresioniste. Sursele tradiționale de inspirație nu sunt - e un fapt cunoscut - incompatibile cu limbajul modernist. Dacă din punctul de vedere al experienței creatoare parcurse, ar trebui să fac o comparație, l-aș asemăna pe Doru Popovici cu Paul Hindemith, compozitorul german care a străbătut drumul de la avangardism la neoclasicism. Și mai mult decât atât, ca și Hindemith, Doru Popovici s-a orientat cu predilecție, în a doua parte a activității sale creatoare, spre muzica de cameră.

A scris în toate genurile muzicale, de la muzica simfonică (simfonii, concerte instrumentale, poeme simfonice, lucrări pentru orchestră de coarde etc.) la muzica de teatru (operele „Prometeu", pe un libret de Victor Eftimiu, 1958, „Mariana Pineda", după García Lorca, 1966, „Nunta", 1971, opere de cameră, ca recentele „Întâlnire cu George Enescu", „Giordano Bruno" s.a.), de la lied la cantată, de la piesa instrumentală la creația corală. Dar, indiferent de gen și formă, Doru Popovici este un compozitor care construiește pe spații ample. Chiar și într-o piesă camerală de mici dimensiuni, discursul muzical sugerează aceasta „respirație" amplă. Recent, la sărbătorirea compozitorului la Centrul Cultural al Ministerului Administrației și Internelor, am avut ocazia de a-mi reconfirma aceasta impresie, ascultând „Fresca bizantină pentru fagot solo, op. 136" (1996), în interpretarea lui Vasile Macovei și „Sonatina pentru pian op. 3, nr. 2", în versiunea Ilincăi Dumitrescu, lucrare de tinerețe a compozitorului, datând din 1953. Luând ca exemplu doar aceste două partituri din perioade de creație atât de îndepărtate, am constatat o dată în plus unitatea creației lui Doru Popovici, dincolo de considerațiile de ordin tehnic-muzical care se pot face.

Amplă, exprimată în forme diverse, de la eseul teoretic la studiul monografic, opera muzicologică a lui Doru Popovici este la rândul ei exemplară. Îi datorăm deopotrivă cărți referitoare la mari perioade de creație (Muzica elisabethană, 1972, Arta trubadurilor, 1974, Muzica Renașterii în Italia, 1979), la Începuturile muzicii culte românești (1967), la mari compozitori (Gesualdo da Venosa, Magicianul de la Bayreuth și multe altele), la fenomenul muzical românesc, tratat în sinteze critice sau în monografii. În 1983 apărea la Editura Junimea „O istorie polemică a muzicii", ediție critică de Viorel Cosma pe marginea corespondenței dintre Doru Popovici și Dimitrie Cuclin, care lansa o modalitate inedită, pe care Viorel Cosma a denumit-o interviu epistolar, devenit în timp, prin cultivarea sa în alte lucrări similare semnate de Doru Popovici, o specie nouă, cu statut particular în muzicologia românească.

* Articol de Costin Tuchilă, publicat în CRONICA ROMÂNĂ din 21 februarie 2008.