FESTIVALUL DE MUZICĂ VECHE MIERCUREA CIUC 2009 – WEEKEND CU HAPPY END: COLLEGIUM, KAJONI CONSORT, ENSEMBLE RENAISSANCE
(Elena Maria Şorban, muzicolog – 26 iulie 2009)

Ansamblurile Collegium din Carei (fondat în 1977) şi Kajoni Consort din Baraolt (din 1988) se plasează pe aceeaşi linie a cultivării autohtone, autentice, a muzicii vechi. Conduse de profesori de muzică împătimiţi de muzica veche şi experimentaţi practicieni ai ei – Endre Deák, respectiv, Éva Gyulai Győrgy – , ansamblurile reunesc membri de diferite ocupaţii şi vârste, dedicaţi cu nobleţe culturii. Iată cum rezultatele unei pregătiri superioare se văd, peste decenii: cei doi formatori de ansambluri sunt foşti discipoli şi continuatori ai pionierilor muzcii vechi transilvane, regretaţii profesori Nóra Brandner şi József Babrik, de la Institutul Pedagogic din Târgu Mureş (ale căror înregistrări făcute la Electrecord le regăsim, şi azi, pe net).

Programele pe care Collegium şi Kajoni Consort le-au prezentat în actuala ediţie a Festivalului de la Miercurea Ciuc, omagii aduse unui mileniu de catolicism transilvan, au propus muzică din documentele noastre de referinţă. Un plus de interes s-a datorat explicaţiilor sugestive – astfel încât este recomandabil ca tipul de „concert explicat” să stea mai mult în atenţia organizatorilor Festivalului.

Collegium din Carei a adus în prim-plan manuscrisul Graduale et Antiphonale bohemicum et hymni latini, din secolul al XVI-lea, păstrat la Biblioteca Batthyaneum din Alba Iulia. Endre Deák este încă în căutarea unui consultant de limbă cehă, pentru a continua abordarea celorlalte piese din codice.

Am audiat acum, motete latine, prelucrări omofone şi polifone renascentiste ale unor imnuri medievale. Tropizarea unei melodii cu text Ave Maria a fost de mare interes documentar şi artistic, iar interpretarea sopranei Ildikó Keresztesi adusă piesei Salve Fili Matris castae, cu interludii proprii la psalteriu şi acompaniată de Endre Deák la lăută are valoare antologică. Imnul Ave maris stella naufragrantibus este, de asemenea, o piesă, cred, singulară în repertoriul medieval, proprie acestui manuscris. Interferenţa religios-laic a fost evidentă, concretizându-se în texte sacre redate cu mijloacele moderne, de sorginte laică, ale epocii – aplicate de interpreţi cu creativitate în spirit autentic. Bisul oferit a trecut la alt domeniu temporal: Codex Caioni, care nota, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, două cântece ţigăneşti – iar Endre Deák a lansat întrebarea dacă oare există, în lume, vreo consemnare de epocă, de conţinut similar? Prelucrarea muzicală proprie oferită dipticului a avut valenţe madrigalistic-parodice, respectiv dansante, absolut surprinzătoare.

Concertul susţinut a doua zi de Kajoni Consort din Baraolt – cu genericul Vos amici mei estis, expresie de rezonanţă laică, însă provenită din Evanghelie, cântată de Căianu – s-a axat pe Cantionale Catholicum şi Codex Caioni, la împlinirea a 380 de ani de la naşterea importantului nostru cărturar şi antologator muzical (1629). Programul a continuat cu câteva motete din colecţia Harmonia Caelestis (1711) de Pál Eszterházy, reprezentativă pentru barocul timpuriu maghiar, perpetuând textele de imnuri liturgice medievale peste secole, cu alte limbaje muzicale, redate acum cu dezinvoltă pricepere. Limpiditatea muzicală, alternanţele vocale soli-tutti pe principiiul stroficităţii, precum şi finele adaosuri de corzi (chiar dacă nu cu instrumente de epocă), de flaute cu cioc şi percuţie au oferit un matineu duminical agreabil, accesibil şi autentic.

Pentru ambele ansambluri menţionate, practicarea stilului renascentist ar trebui degrevată de un exces de metrizare a discursului muzical, care trenează şi fragmentează motetele. Ritmul textului ar trebui să conducă tempourile la evitarea artificialului. Desigur, conştientizarea acestei cerinţe şi rodarea programelor respective va face ca schemele metrice deocamdată inadecvate să se convertească în fluenţă.

Programarea formaţiilor autohtone de tradiţie şi a celor de notorietate mondială – iată una dintre constantele politicii de program a Festivalului de Muzică veche. În concertul de închidere, ea s-a concretizat prin prezenţa Ensemble Renaissance din Belgrad, cea mai vârstnică formaţie de profil din Europa de Sud-Est. Este inevitabilă, iarăşi, comparaţia cu Hortus Musicus, audiat câteva zile mai înainte. Aceeaşi vervă, sugestivă pentru a arăta de ce muzica laică era considerată, în perioada medievală, ca fiind îndrăcită. Al doilea sector din programul lor, cel renascentist, a alăturat piese mai elegante, discrete, cu altele, de aceeaşi însufleţire cu cele medievale. Al treilea sector a oferit piese populare balcanice: greceşti, bulgare, sârbeşti, sporind extazul până la a nu putea conteni, ridicând durata bisurilor la jumătate de oră. După concert, membrii ansamblului au avut bunăvoinţa să ne arate cele vreo 27 de flaute şi fluiere cărora le-au dat glas, la care se adăugaseră ciudatele instrumente cu corzi ciupite, având corpuri pântecoase ca ale lăutelor, dar tastiere lungi, zvelte, instrumente numite saz sau baglama, mânuite cu har de conducătorul ansamblului, Dragan Mladjenovic. Dintre cele opt persoane, fluieraşii Zorz Grujic şi Ljubomir Dimitrijevic păreau un spiriduş şi un faun, luaţi la întrecere în cântec şi joc, cu energie sublimată în sunete mustind de dorinţă (precum violonistul Andres Mustonen, conducând Hortus Musicus), reunindu-se într-o chemare la două cornuri de capră neagră, chemare plină de dor.

Festivalul de Muzică veche de la Miercurea Ciuc s-a încheiat, după opt zile pline de sărbătoare, cu promisiunea unei ediţii jubiliare, la 30 de ani de la înfiinţarea sa, pentru iulie 2010.