FESTIVALUL DE MUZICA VECHE MIERCUREA CIUC 2009
ZIUA A TREIA: Ansamblul HORTUS MUSICUS din Estonia
(Elena Maria Şorban, muzicolog – 22 iulie 2009)

Mare e grădina lui Dumnezeu sau Magnus hortus Domini est! Şi bogată – et copiosus, fortunatus, opulens! Acest ansamblu, format în anul 1972, în fosta republică sovietică baltică, acum Estonia, are faima că este, în muzica veche, altceva. Şi chiar este. La întrebarea de ce? răspunsul este, în primul rând, prin opulenţa timbrală. Instrumente de maximă calitate, copiate după cele de epocă, de meşteri europeni de elită ai zilelor noastre, o percuţie bogată, o fantezie creatoare debordantă în a le asocia. Nu pot decât să fac sugestii de analogie... ca Chagall raportat la pictura naivă, prin forţa formelor şi a culorilor. Seamănă parcă, uneori, şi cu fanfara noastră din Clejani, prin ofensiva alămurilor, care mai aduc şi a Turmmusik, şi a jazz. Concret: nouă membri, fiecare cu surse sonore multiple – flaute drepte, fluiere cu burduf, chalumeau, tromboane, curtale, vioară medievală, apoi barocă, viola da gamba, contrabas, portativ, clavecin, voci... în compoziţii cu efect variat, dar omogen.

Conducătorul ansamblului, Andres Mustonen, este, iniţial, compozitor şi violonist. La întâlnirea cu publicul, întrebat fiind dacă mai compune, a răspuns că lucrează continuu la compoziţia sa, care este Hortus! Ca violonist, pare un André Rieu, avant la lettre. Adică, un instrumentist excelent care face spectacol cu vioara. Ca şi conducător al ansamblului, a oferit publicului Festivalului de Muzică Veche, un amplu program dublu: medieval şi baroc. Şlagăre de Walther von der Vogelweide, Moniot d’Arras, Adam de la Halle ori din Carmina Burana au răsunat cu forţă şi rafinament. Nu se practicau ansambluri aşa numeroase pe atunci, aici însă aş pune diagnosticul de „metaautenticitate”. Marca Hortus – consacrată de 35 de albume înregistrate – mai înseamnă dinamică. În acest sens, cel mai cel a fost cîntecul anonim Souvent souspire, unde vocea începea acompaniată cu plâns de fluier, ajungea la strigăte de alămuri şi se stingea, iar, cu suspine. Disting încă un (al treilea) factor de originalitate: heterofonia, cunoscută la noi din practicile populare şi care nu ştiu dacă a fost deja asociată practicii Hortus. Discutând ulterior cu Andres Mustonen, spunea că o face intuitiv, nu căutat... dar, pot adăuga, cât se poate de convingător.

Programul baroc, german şi spaniol, s-a concretizat diferit faţă de cel anunţat, cu suite de Johann Hermann Schein, cu vilancios de Juan del Encina, Diego Ortiz şi anonime, revenind la germanitate, prin Erasmus Widmann. Cel din urmă autor, cu portrete muzicale cu personaje feminine, caractere puternic conturate dansant. Niciodată nu am auzit muzică barocă atât de energetică, ofensivă, masculină!... Entuziamul publicului a fost pe măsură.

Noduri în papură: se pare că vocea de tenor era bolnavă sau obosită... se întâmplă şi celor mari... Ori poate că uneori, rutina era prea mare şi că opt din cei nouă mari („meşteri şi zidari”, cum zice balada) erau artizani şi mă deranja că aveau de a face cu notele... Mustonen însă, mereu artist, mereu incandescent.

Poate o analogie finală este sugestivă pentru a defini Hortus musicus – prin determinarea pe care Mircea Eliade o dă şamanismului, aceea de „tehnică a extazului”!



^* Autorul fotografiei: GYULA ADAM