Elena Maria Sorban Cronica muzicală on-line     HOME
FESTIVALUL DE MUZICĂ VECHE MIERCUREA CIUC 2009 – ZIUA A ŞASEA: LA FOLLIA
(Elena Maria Şorban, muzicolog – 25 iulie 2009)
Formaţia camerală de muzică barocă din Timişoara Ansamblul FOLLIA din Timisoara (foto GYULA ADAM) nu este cunoscută pe măsura valorii sale, astfel că nu numai pentru mine, calitatea recitalului său a fost o surpriză. Alternând piese din toate fazele Barocului – timpuriu, prin Biagio Marini, Tarquinio Merula, Marco Uccellini, mediu, prin Arcangelo Corelli, târziu, prin Antonio Vivaldi – , programul a arătat pluristratificarea stilistică a acestei epoci, cu exigenţele interpretative specifice fiecărei etape. Originea denumirii ansamblului vine de la melodia de circulaţie barocă follia, aflată la originea unor prelucrări, până la variaţiuni ostinate ample. Ci recitalul a fost o folie, în sensul dat de Dicţionarul limbii române – acela de „nebunie (plină de satisfacții); (...) lucru grozav, extrem de plăcut, care produce o impresie vie.”

Datorită înaltei virtuozităţi, tempourilor adecvate, dinamicii bogate, sincronizării desăvârşite, dialogurilor cu sens dintre voci, ornamentelor dezinvolte ale fiecărei partide, reprezentate de Codrin şi Diana Emandi la viori baroce, Ciprian Câmpean la violoncel baroc, Andrej Jovanic la teorbă, Erich Türk la clavecin. Opulenţa şi incisivitatea sonorităţilor le sunt caracteristice (dată fiind proximitatea programării în această ediţie a Festivalului de Muzică veche, mă gândesc şi la similitudinea, din acest punct de vedere, a ansamblului La Follia cu Hortus Musicus, formaţia de muzică medievală din Estonia). S-a concretizat cum realismul muzicii culte baroce constă inclusive în a prelua maniere din violonistica populară, cu aceeaşi măiestrie a liniilor şi culorilor cu pictura realistă a epocii, pentru a le recrea morfo-sintactic, investindu-le cu noi semnificaţii. Finalul recitalului, cu La Follia de Vivaldi a oferit un discurs pasional, tulburător şi în momentele de linişte – ca al marilor actori într-o tragedie de Shakespeare.

Bisurile au reluat piesele cele mai dificile: Ciaccona în Re major, de Merula şi finalul din La Follia în re minor, de Vivaldi, care, prin contrastul lor tonal, au sugerat viaţa şi moartea. Publicul a aplaudat îndelung, cu toată forţa – aşa cum şi ansamblul a cântat cu toată forţa şi cum arar s-a mai pomenit!...
* Autorul fotografiilor: GYULA ADAM
Copyright: cIMeC – Institutul de Memorie Culturală, 2009