FESTIVALUL DE MUZICĂ VECHE MIERCUREA CIUC 2009 – ZIUA A PATRA: FLAUTO DOLCE, LES SONS HARMONIQUES, SERATĂ DE DANSURI DE EPOCĂ
(Elena Maria Şorban, muzicolog – 23 iulie 2009)

Ansamblul clujean de muzică veche Flauto dolce, într-un concurs imaginar de intensitate a activităţii formaţiilor similare din România, s-ar afla pe locul întâi – festivalul pe care îl organizează în oraşul său, anual, în luna mai, precum şi calitatea de oaspete al Festivalului harghitean, colaborările frecvente cu Institutele Culturale Române din capitalele europene sunt constante ale activităţii sale.

Astăzi dimineaţă, pe la ora 7, pe strada principală din Miercurea Ciuc, am auzit două doamne discutând despre concertul de ieri seară. Gând la gând cu mine, apreciind în mod deosebit pe soprana Mihaela Maxim. Ansamblul are drept componenţă de bază, trei interpreţi la flaute cu cioc, flauto dolce fiind denumirea italiană a instrumentului (numit, româneşte, şi flaut drept, dar având în circulaţie, pe la noi, şi germanul Blockflöte ori englezescul recorder). Maestrul Zoltán Majó şi-a format două discipole, Mária Szabó şi Ágnes Tóth, care acum îl egalează ca măiestrie şi împreună cântă la toate instrumentele acestei familii, alternându-le de la sopran la bas. Flauto dolce este şi sonoritatea emblematică a ansamblului, având ca invitată permanentă pe soprana Mihaela Maxim, a cărei voce dulce se asortează excelent cu instrumentele. Din acest concert, cu program predominant din secolul al XVIII-lea, aş reliefa melodiile autohtone, notate în epocă: melodii maramureşene haside şi cântece de lume româneşti. Instrumentarea lor de către Zoltán Majó se înscrie în domeniul stilistic de interferenţă dintre muzica populară tradiţională şi muzica veche, conduce liniile flautelor cu pricepere, adaugă culori de percuţie, iar solistica vocală a sopranei este expresivă – totul desfăşurându-se în zona autenticităţii şi a bunului gust.

Les sons harmoniques este nu denumirea unei formaţii, ci a programului propus de ansamblul format din instrumentiştii din Drezda, Ulrike Titze (vioară barocă), Guido Titze (oboi baroc) şi cei din ţară, Paul Cristian (cembalo) şi István Csata (viola da gamba). O componenţă diferită faţă de cea din anul trecut, când la instrumentul grav se afla gambista Ilse L. Herbert, iar acum, unul dintre discipolii ei, pe care l-am remarcat cu acest prilej, ca fiind deosebit de valoros. Ulrike şi Guido Titze sunt oameni de bază ai Festivalului, ţin cursuri instrumentale individuale şi lucrează cu Orchestra de cameră Ciuc, cu energie neostenită, iar Paul Cristian, din Braşov, este un expert format la Braşov şi în Elveţia (cu apariţie prea modestă) al claviaturilor baroce.

Programul din acest recital s-a înscris în prima jumătate de secol al XVIII-lea francez. Alături de lucrări cunoscute, de Marin Marais, Hotteterre, Couperin, am audiat şi piese ale unor autori mai puţin vehiculaţi: Jean Ferry Rebel (discipol al lui Lully, membru al celebrei orchestre Les Vingt-quatre Violons du Roy) şi Jean-Joseph Cassanéa de Mondonville (contemporan al lui Rameau, violonist şi director al Concert Spirituel).

Interpretarea s-a înscris pe o linie intelectualizată, în consens cu spiritul epocii enciclopedice. De exemplu, celebra piesă Sonnerie de St. Geneviève du Mont de Paris, pentru vioară şi continuo, pe care o cunoşteam în versiuni ilustrative, a sunat acum lucid, chiar constructivist, dar în mod elocvent tensionat, violonista Ulrike Titze şi gambistul István Csata reliefând clar traseele variaţionale, între liniile de tip cvasi-improvizatoric şi cele ostinate. La finalul recitalului, am dorit să verific nişte accente din partida de gamba; mă aşteptam să văd o partitură Urtext, însă am constatat că toţi interpreţii cântau din ştime facsimile (în care nu apăreau marcato-urile discutabile, pe care le auzisem). Da, o condiţie importantă a autenticităţii interpretative, încă rareori aplicată, este şi aceea de a stăpâni grafia de epocă şi a cânta din notaţiile originare!

Ziua a patra s-a încheiat cu o serată de dansuri de epocă. Profesorul Gábor Kovács (Szeged), care predă dansuri renascentiste şi baroce în cadrul cursului, oferă acest bonus, tuturor, la fiecare ediţie. Este foarte important ca fiecare muzician să conştientizeze cu corpul său, mişcările dansurilor pe care le execută instrumental. Şi asta se întâmplă, din păcate, rarisim. Profesorul Kovács face parte din categoria acelor specialişti, care ştiu, şi dintr-o întâlnire ocazională, să comunice eficient: profesionist şi, totodată, accesibil. Esenţializând dansurile de epocă, putem spune că sunt două faze de însuşire: a paşilor de multe feluri, apoi a combinaţiilor lor multiplicate, simetric ori asimetric. Dacă se explică bine, nimic nu este dificil, aşa că buna dispoziţie a fost debordantă.



^* Autorul fotografiilor: GYULA ADAM